Principiile politice în relaţiile internaţionale

Principiile politice

în relaţiile internaţionale

 

 

Caracterul politic al relaţiilor internaţionale, în pofida preeminenţei

factorului economic, nu poate fi trecut cu vederea. Cu toată

discontinuitatea politicii internaţionale, a empirismului şi

circumstanţialităţii ei şi, uneori, a intervenţiei hazardului, aceasta

trebuie să ţină cont de anumite principii proclamate şi statuate în timp,

în mai multe reprize.

Se disting, în acest sens, patru principii de bază, pe care s-au mulat

acţiunile politice ale diverselor State: principiul egalităţii statelor, cu

corolarul său – principiul neintervenţiei, principiul specificităţii Statelor

şi, în fine, cel de-al patrulea principiu – al independenţei.

Principiul egalităţii Statelor, deşi se manifestă şi este pus în operă

esenţialmente în plan juridic, este în acelaşi timp şi un principiu politic

cu acţiune atât în planul diplomaţiei, cât şi în cel al economiei.

Egalitatea diplomatică trebuie examinată  sub două aspecte: mai întâi,

ca manifestare a principiului şi apoi, ca violare a acestuia. Manifestările

principiului excelează, în principal, în următoarele domenii:

- Participarea la conferinţe şi tratate. Regula esenţială în materie

de participare la conferinţe internaţionale este cea a egalităţii

Statelor, care se traduce prin formula “un stat, un vot”. Paradoxal, tocmai această regulă a făcut să eşueze, pentru o perioadă

lungă de timp în istorie, tentativele de organizare a unei jurisdic-

ţii internaţionale cu caracter permanent, comportând mai puţini

judecători decât numărul Statelor membre. O asemenea instituţie nu s-a putut realiza decât relativ târziu, în cadrul

Societăţii Naţiunilor, cu începere din 1919.

- Semnarea în ordine alfabetică a tratatelor multilaterale este un

alt aspect sub care se manifestă principiul egalităţii diplomatice a

Statelor. Uzanţa alfabetică nu se aplică însă  reprezentanţilor

diplomatici, al căror statut este definit prin Convenţia de la

Viena (care face o ierarhizare a acestora pe mai multe clase sau

ranguri).

- Multiplicarea limbilor diplomatice utilizate este un alt domeniu

de afirmare a egalităţii Statelor. Regula este aceea că textele

redactate în diverse limbi (nu numai cele oficiale ale ONU –

engleza, franceza, spaniola, rusa şi chineza) au credibilitate

juridică.

Un alt aspect al egalităţii este acela al respectului reciproc, statele

plasând pe acelaşi plan noţiunile de “interes vital” şi “onoare

naţională”, astfel că insultele aduse unui stat impun necesarmente o

reparaţie morală simbolică.

Violările principiului egalităţii diplomatice, principiu adesea în

contradicţie cu realităţile sociale, şi aplicat doar în aparenţă, comportă

o discuţie asupra inegalităţii de fapt a Statelor şi a distincţiei dintre

“Statele mici”, “Marile Puteri”  şi “Statele de medie importanţă”.

Rolul internaţional minor al “Statelor mici” (multiplicate numeric pe

parcursul secolului XX, în special prin dislocarea imperiilor coloniale),

tinde să fie reevaluat în zilele noastre în cadrul organizaţiilor

internaţionale (de altfel, noţiunea de “Stat mic” nu coincide

întotdeauna cu cea de subdezvoltare). Totuşi, “Marilor Puteri” li se

rezervă implacabil, am putea spune, un rol particular în raport cu

celelalte State – vezi Consiliul de Securitate al ONU (alcătuit din SUA,

Marea Britanie, Franţa, Rusia şi China).

Egalitatea economică presupune, de asemenea, distincţia între

manifestările acestui principiu şi violările de fapt. Egalitatea de tratament - principiul egalităţii Statelor şi, în consecinţă,

al tratamentului egal pentru resortisanţii săi se aplică în spaţii

reglementate de dreptul internaţional şi apelate “domeniu

internaţional”, anume în domeniul maritim şi în cel fluvial

internaţional.

Regimul mărilor este un regim liberal sub aspect economic, cel puţin

în ce priveşte navigaţia, dacă nu şi pescuitul, iar în porturile maritime

taxele sunt aceleaşi pentru toţi, indiferent de naţionalitate. În materie

de fluvii internaţionale, egalitatea s-a instalat progresiv; de pildă,

Congresul de la Viena a stipulat, în ce priveşte Rinul, libertatea de

navigaţie în scopuri comerciale pentru ţările riverane, egalitatea de

tratament fiind extinsă ulterior pentru toţi participanţii la navigaţia

comercială pe acest fluviu internaţional.

Trebuie precizat că, pe uscat, egalitatea de tratament nu se aplică, cu

excepţia unor convenţii speciale, cum sunt cele care instituie un regim

de liberă concurenţă economică.

Principiul egalităţii economice poate conduce şi la consecinţe

inegalitare, situaţie paradoxală apărută  în urma aşa-numitelor “tratate

inegale”. Statele occidentale au proclamat în cursul secolului al XIXlea principiul deschiderii tuturor ţărilor pentru comerţul internaţional,

formulă destinată să procure Puterilor industriale ale Europei şi SUA

debuşee cât mai mari. Câmpul de aplicare al acestui principiu a fost

Asia; sub o aparenţă egalitară şi liberală, dar în realitate sub presiune

politică şi uneori militară1

, Japonia şi China au fost obligate să-şi

deschidă porţile comerţului occidental, instalării de întreprinderi

private, acordării de concesiuni, suportând o exploatare economică

destul de grea la vremea respectivă.

Principiul egalităţii relative sau inegalităţii compensatorii - în pofida

aparenţelor, principiul egalităţii nu asigură  neapărat protecţie Statelor cu economii fragile. De aceea, Conferinţa pentru Comerţ şi Dezvoltare

a ONU, ţinută la Geneva între 23 martie-16 iunie 1964, a tratat

problema egalităţii în Actul său final într-o manieră favorabilă ţărilor în

curs de dezvoltare Dacă dintre cele 15 principii generale adoptate de

către Conferinţă, primul afirmă într-o formulă clasică “principiul

egalităţii suverane dintre State”, iar al 8-lea indică faptul că schimburile

comerciale trebuie să aibă loc în interesul reciproc al părţilor partenere

pe baza “clauzei naţiunii celei mai favorizate”, textul următor se

constituie într-o veritabilă teorie a inegalităţii protectoare sau

compensatorii: “Ţările dezvoltate trebuie să acorde tuturor ţărilor în

curs de dezvoltare aceleaşi concesii pe care şi le acordă  între ele şi să

nu pretindă reciprocitate. Noile preferinţe, atât cele tarifare, cât şi cele

netarifare ce se acordă ansamblului ţărilor în curs de dezvoltare, nu

trebuie extinse şi asupra ţărilor dezvoltate. Ţările în curs de dezvoltare

nu sunt obligate să acorde ţărilor dezvoltate preferinţele pe care şi le

acordă între ele”.

Principiul non-intervenţiei şi al coexistenţei paşnice este un corolar al

principiului egalităţii. Colectivităţile statale fiind egale între ele, există

un respect reciproc al puterilor şi competenţelor fiecărui stat. Acest

principiu fiind unul esenţialmente politic, aplicarea lui în practică este

foarte dificilă, de altfel istoria relaţiilor internaţionale demonstrând că

situaţiile de intervenţie sunt mult mai frecvente decât cele de

neintervenţie.

Uneori, aplicarea principiului este confuză, semnificând în acelaşi timp

neintervenţia unor State simultan cu intervenţia altora. Un exemplu

istoric ilustrativ îl oferă războiul civil din Spania (1934-1939), când

insurgenţii naţionalişti au fost sprijiniţi de Germania şi Italia iar

guvernul republican de către URSS. Pentru a evita extinderea şi

internaţionalizarea conflictului armat, Franţa a adoptat un regim de

non-intervenţie, la care au aderat numeroase State. In urma acestui

război, in Spania a fost instalat regimul dictatorial al generalului

Franco, prin abdicarea Republicii Spaniole, proclamată in 1921. Principiul neintervenţiei a fost încadrat în zilele noastre în contextul

mai larg al principiului general al coexistenţei paşnice – formulat în

1954 – şi devenit ulterior principiul fundamental al relaţiilor

internaţionale.

Ipotezele de intervenţie pot fi clasificate schematic în trei categorii:

intervenţii ideologice, financiare şi de poliţie internaţională.

Intervenţiile ideologice asupra unor colectivităţi consistă  în impunerea

de către un Stat sau grup de State a unui anumit regim politic, a unei

forme de guvernământ sau a unei concepţii despre lume. Exemple de

acest gen sunt numeroase, de pildă cel al guvernelor revoluţionare

dotate cu o mare vitalitate, care pot antrena şi alte popoare pe calea

Revoluţiei: cităm aici cazul Revoluţiei franceze care, prin Decretul din

19 noiembrie 1792 al Convenţiei Naţionale, declara în numele naţiunii

franceze “că va acorda ajutor frăţesc tuturor popoarelor ce vor să-şi

cucerească libertatea”. Exemple de tristă amintire privind intervenţiile

ideologice în alte State le reprezintă şi Revoluţia sovietică  din 1917 şi

curentul naţional-socialist german, ambele având ca efect grave crize

ale relaţiilor internaţionale (anexări de teritorii, conflicte armate

mondializate).

Intervenţiile financiare s-au făcut simţite începând din a doua jumătate

a secolului al XIX-lea, motivaţia lor fiind dată de necesitatea Statelor

de a-şi proteja resortisanţii lor faţă de insolvabilitatea sau reaua voinţă

a altor State, în care aceştia îşi plasează capitaluri de împrumut. De

regulă, intervenţiile financiare s-au materializat prin instituirea în

Statele debitoare a unui control financiar internaţional, de multe ori

acesta metamorfozându-se în control politic. Drept exemple, pot fi citate între altele:

- controlul financiar al lumii mediteraneene (Grecia, Turcia, Egipt),

cu caracter interguvernamental, instituit de cele şase mari Puteri

(Germania, Austro-Ungaria, Franţa, Italia, Marea Britanie şi

Rusia) la finele secolului IX; - controlul financiar al SUA asupra Statelor mici din America

Centrală (începutul secolului XX).

Intervenţiile de poliţie internaţională sunt acţiunile întreprinse de un

Stat sub motivaţia protejării conaţionalilor săi sau a altor persoane în

faţa abuzurilor sau molestărilor practicate de un alt Stat. Aici se disting

două situaţii: cazul în care intervenţia Statului protejează  cetăţenii săi şi

interesele acestora pe teritoriul altui Stat – numită  protecţie

diplomatică; situaţia în care un Stat intervine în interesul altor persoane

decât resortisanţii săi, uneori chiar în profitul Statului împotriva căruia

se acţionează – numită protecţie umanitară.

Istoria cunoaşte multe asemenea intervenţii, considerându-le, de pildă,

pe cele practicate de Marile puteri pentru salvarea creştinilor din

Imperiul Otoman (grecii, la insurecţia din 1825, ulterior a cretanilor şi

a armenilor) şi ajungând până în zilele noastre, când forţele ONU au

întreprins misiuni umanitare în Rwanda, în Irak – pentru protecţia

kurzilor, în Bosnia – pentru protecţia musulmanilor sau în Kosovo –

pentru protecţia populaţiei albaneze.

Având în vedere caracterul extrem de divers al acestor trei tipuri de

intervenţii, nu întotdeauna este uşor de determinat dacă  acestea sunt

licite sau ilicite, uneori având de-a face cu simple pretexte pentru o

violare condamnabilă a pincipiului neintervenţiei, care este unul al

abţinerii şi al respectului reciproc.

Nu de puţine ori, de-a lungul istoriei mai mult sau mai puţin recente,

marile puteri au recurs la aplicarea unor doctrine intervenţioniste, sub

forma unor principii de politică externă, cu scopul pragmatic de a

revendica pe baza lor anumite sfere de influenţă regională. O astfel de

cazuistică poate fi ilustrată,  în ce priveşte SUA, începând cu “doctrina

Monroe” din 1823 (ce viza înlăturarea “concurenţei” europene, în

special a Spaniei, în fostele colonii din America Centrală), ajungânduse până la “doctrina Eisenhower”, din martie 1957, prin care

Preşedintele american era autorizat să  pună în operă în Orientul

Apropiat şi Mijlociu programe de asistenţă militară “în favoarea tuturor naţiunilor sau grupurilor de naţiuni ce doresc o astfel de

asistenţă”. Salvarea independenţei şi integrităţii naţiunilor din această

regiune, sprijinirea unor regimuri democratice şi salvgardarea păcii

modiale constituie şi azi platforma politico-ideologică prin care SUA

îşi protejează propriile interese, într-o manieră ofensivă.

Coexistenţa paşnică este o doctrină internaţională  ale cărei principii au

fost formulate pentru prima dată în aprilie 1954 în tratatul dintre India

şi China relativ la Tibet. Cele cinci principii, cunoscute sub denumirea

indiană de “Panch Shila” (respectul reciproc al integrităţii teritoriale şi

al suveranităţii; neagresiunea reciprocă; neimixtiunea reciprocă în

afacerile interne; egalitatea şi avantajul reciproc; coexistenţa paşnică),

au avut o largă audienţă internaţională  şi s-au bucurat de o largă

publicitate.

Este interesant de semnalat că primele trei principii sunt principii

fundamentale (şi clasice) ale dreptului internaţional stipulate în Pactul

Societăţii Naţiunilor şi în Charta ONU; al patrulea principiu exprimă,

în fapt, condamnarea tratatelor inegale, în timp ce al cincilea – serveşte

desemnării întregului ansamblu al acestor reguli diferite.

Declaraţia Adunării Generale a ONU, din 24 ocombrie 1970, cu

privire la principiile de drept internaţional referitoare la relaţiile

prieteneşti şi cooperarea dintre State conform Cartei ONU, consacră

şi glosează şapte principii explicite:

- nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa;

- rezolvarea diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice, astfel

că pacea şi securitatea internaţională, ca şi justiţia, să nu fie puse

în pericol;

- neintervenţia în afacerile interne ale altor State;

- cooperarea reciprocă între State conform Cartei;

- egalitatea în drepturi a tuturor popoarelor şi dreptul acestora de a-

şi soluţiona propriile probleme;

- egalitatea suverană a Statelor;

- îndeplinirea de bună credinţă a obligaţiilor pe care Statele le

asumă conform Cartei ONU.

Principiul independenţei

Noţiunea destul de imprecisă de independenţă politică  este, în mod

frecvent, invocată în relaţiile internaţionale (adesea suprapusă  celei - la

fel de imprecise – de suveranitate), istoria aducând o cazuistică  largă şi

complexă, de la recunoaşterea independenţei totale sau pe diverse stadii, până la negarea ei.

Principiul independenţei se poate manifesta într-o variantă  protectoare

sau coagulatoare a unui Stat, dar şi într-una dezmembratoare (în

situaţia când, în interiorul colectivităţii statale, anumite grupuri umane

îşi revendică autodeterminarea).

Atât în Pactul Societăţii Naţiunilor, cât şi  în Charta ONU se stipulează

că membrii lor trebuie să se abţină de la ameninţarea sau recurgerea la

forţă contra integrităţii teritoriale sau a independenţei politice a altui

Stat.

Negarea principiului este întâlnită în textele tratatelor dintre ţările fasciste, între cele două războaie modiale, o dată cu afirmarea noţiunii de

“spaţiu vital” sau de “drepturi istorice”. Pot fi citate ca exemple “Ordonanţa” germană din 16 martie 1939 privind crearea Protectoratului

Boemia-Moravia, precum şi Pactul tripartit din 27 septembrie 1940,

dintre Germania, Italia şi Japonia, prin care acesteia din urmă i se recunoaşte drept “spaţiu vital” întreg Extremul Orient asiatic.

Principiul independenţei şi dreptul popoarelor de a se constitui în unităţi statale proprii – în favoarea cărora se activează, ca atare, principiul

independenţei - cunoaşte, în această ipoteză, o aplicare succesivă. De

pildă, pe ruinele Statului multinaţional Austro-Ungar, au fost create

sau recontituite noi State. Unul dintre acestea, Cehoslovacia, a fost dezmembrat în 1939 prin anexarea regiunii Sudete la Germania hitleristă şi constituirea Statului Slovac – ca entitate autonomă; după război,

Statul cehoslovac avea să fie refăcut, pentru ca în 1990, pe cale amiabilă, Slovacia să redevină  Stat naţional unitar, separat de Republica

Cehă.

Caracterul de agregare/dezagregare pe care îl poate îmbrăca succesiv

principiul independenţei este foarte sugestiv ilustrat de constituirea/

dezmembrarea Statelor federative multietnice comuniste, cum a fost

cazul URSS (descompusă din 1991 în 12 state independente) şi al RSF

Iugoslavia (descompusă în 4 state independente şi o federaţie – SerbiaMuntenegru – alcătuită din alte două state unitare).

Ampla problematică a colonialismului a suscitat de-a lungul secolelor

XVII - XX interpretări juridice diferite şi evolutive ale principiului în

discuţie. Dreptul internaţional clasic admitea – în spiritul sistemului

westfalian (Pacea de la Westfalia –  1648 – ce a pus capăt Războiului de

30 de ani) – dreptul legitim al Statelor de a-şi rezolva litigiile prin război (mai puţin războiul religios), fenomenul colonizării apărând astfel

ca o variantă a războaielor de cucerire “legitimă”. Într-o societate internaţională ordonată  esenţialmente pe principiul forţei, cucerirea teritoriilor de peste mări şi constituirea imperiilor coloniale au fost considerate ca acţiuni fireşti, naturale. Dreptul internaţional, însă, nu a reglementat niciodată fenomenul colonizării, limitându-se la a stabili unele reglementări speciale, respectiv partajări teritoriale şi atribuiri de

zone (se pot cita în acest sens, Tratatul de la Tordesillas, din 1494, între Spania şi Portugalia, care a modificat Bulla papală a lui Alexandru

al VI-lea Borgia, precum şi –  patru secole mai târziu – în 1885, Conferinţa de la Berlin, care a reglementat modalităţile de instalare a

marilor Puteri pe continentul african – fără a lua însă în discuţie problema generală a colonizării). Prima reglementare în domeniu a adus-o

Pactul Societăţii Naţiunilor, care a consfinţit că redistribuirea coloniilor

Statelor învinse nu se mai operează  după regulile clasice anterioare,

anume că teritoriile nu mai trec sub suveranitatea învigătorilor, ci devin mandate. Pactul nu conţine însă nici o dispoziţie referitoare la

coloniile Statelor, altele decât cele învinse.

Abia în Charta ONU, capitolul XI, intitulat “Declaraţia referitoare la

teritoriile neautonome”, apare ca text de aplicabilitate internaţională

noţiunea de “misiune sacră a civilizaţiei”  acoperind atât teritoriile plasate sub un regim internaţional (mandate) cât şi coloniile Statelor

membre ale ONU. Aceste colonii sunt calificate drept “teritorii

neautonome” sau “teritorii ale căror populaţii nu se pot adminstra încă

singure”, articolul 73 conferindu-le un “caracter evolutiv şi provizoriu”, pentru a deveni treptat autonome, pe măsura dezvoltării capacită-

ţilor lor de auto-administrare şi de instalare a instituţiilor lor politice

libere (fenomen care, de altfel, s-a concretizat în deceniile 7-8).

Rezoluţia Adunării Generale a ONU din 14 decembrie 1960 a fost

primul document istoric care a proclamat solemn “necesitatea lichidării rapide şi necondiţionate a colonialismului sub toate formele şi

manifestările sale”; deşi Rezoluţia nu a constituit un text de drept internaţional (şi, deci, nu a avut o valoare juridică), totuşi ea a avut un

mare efect, fiind un suport politic al mişcărilor pentru independenţă.

Independenţa politică este o noţiune golită de conţinut, atât timp căt

nu este însoţită în mod firesc de independenţă economică, concept

larg dezbătut în cadrul ONU şi oficializat prin rezoluţii ale Adunării

Generale. Conform documentelor ONU referitoare la problematica

“Drepturilor omului”, independenţa economică presupune “suveranitatea permanentă a popoarelor asupra bogăţiilor şi resurselor lor

natutrale” (principiu formulat, de asemenea, în rezoluţiile CNUCED şi

ECOSOC), care trebuie să se exercite în interesul dezvoltării naţionale

şi a bunăstării populaţiei. În contrapartidă cu recunoaşterea acestui

principiu, ţările dezvoltate care au făcut investiţii de capital destinate

descoperirii şi punerii în valoare a acestor resurse au pretins diverse

garanţii în ce priveşte naţionalizarea, exproprierea sau rechiziţionarea,

respectiv obţinerea de indemnizaţii compensatorii adecvate. Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1962 oferă o “simetrie” în

tratarea intereselor ambelor părţilor, favorizând apariţia unei cooperări

internaţionale fondate – cel puţin în teorie – pe respectul suveranităţii

popoarelor şi naţiunilor asupra bogăţiilor lor naturale, corelată cu

autorizarea de către acestea a investiţiilor străine de punere în valoare a

resurselor lor şi a protecţiei intereselor private ale resortisanţilor implicaţi în aceste activităţi. (Evident, au existat şi situaţii în care Statele

sărace, posesoare de resurse naturale au interzis sau au limitat activitatea investiţională externă).

Prin Rezoluţia din 28 noiembrie 1966 a Adunării Generale a ONU

este recunoscut dreptul tuturor ţărilor, în special cel al ţărilor în curs de

dezvoltare, de a-şi asigura o participaţie sporită în gestionarea întreprinderilor cu capital străin şi, totodată, angajează ţările de provenienţă

a capitalurilor să se abţină de la obstrucţionarea acestui drept. A ap-

ărut, astfel, un nou principiu: cel al exploatării publice şi naţionale a

bogăţiilor naturale ale unei ţări, principiu larg utilizat de Statele lumii

“a treia” posesoare de zăcăminte petroliere în disputa cu marile companii străine.

Mai mult, la cea de-a şasea Sesiune extraordinară  a Adunării Generale

a ONU, din 1 mai 1974, în Declaraţia asupra “Noii ordini economice

internaţionale”, cu importanta precizare că Statul are dreptul de a na-

ţionaliza şi de a transfera proprietatea resortisanţilor săi, contra unei

“indemnizaţii adecvate”, ţinând cont de legile şi tribunalele naţionale

(dispare deci referirea din 1962 cu privire la recurgerea la dreptul internaţional).

O soluţie similară este întâlnită  şi în Declaraţia de la Lima (26 martie

1975), în cadrul Conferinţei pentru dezvoltare industrială a ONUDI,

confirmând astfel întărirea de-a lungul anilor a principiului suveranită-

ţii asupra resurselor naturale. Principiul specificităţii1

apare alături de principiul general, tradiţional şi